Nervos, ajuns la serviciu de curând, m-am hotărât să-i dau în gât pe toţi: primăria, prefectura, tinerii, bâtrănii, câinii, maşinile, etc...tot ce mi-a stat în cale pe drumurile mele de biciclist din nou începător, dupa vreo 15 ani, în a doua mea zi de practică pe drumuri bucureştene.
Ieri am ieşit cu noua mea biclă, cu viteze şi viteze, prin parcul Herăstrău, dar am fost foarte fricos până am ajuns acolo. Am mers numai pe trotuare prin Tei iar apoi, din Floreasca, treaba s-a mai schimbat pentru că am tăiat drumul prin parcuri.
Azi însă m-am aventurat în mai multe călătorii. Mai întâi a trebuit să ajung la serviciu la Anda, pe la piaţa Operei,aşa că am luat-o cătinel pe Ştefan cel Mare, am cotit-o pe Dorobanţi către Romană şi de acolo am mers prin combinaţia Calea Victoriei şi mai departe pe Berzei şi am ajuns la intersecţia unde Bd. Elisabeta (fost Kogalniceanu) se întâlneşte cu liceul Lazăr. Acolo, la colţ de Cişmigiu. Am mers la dreapta către Piaţa Operei şi cu stupoare, după ce mi se întâmplase până atunci în trafic (claxoane, nervi, greutatea cedării priorităţii de către maşini) am descoperit aici o pistă de biciclete. Bravo mă! Dar ce bravo, că pista, la cât de lat e trotuarul, era ocupată, în ciuda nervilor mei, ba de persoane care mergeau cu capul în jos, ba de studenţi şi studente tâmpite care picaseră probabil examene şi plângeau, ba de câini scoşi la plimbare exact pe acea pistă de biciclete.
Spre comparaţie, în Amsterdam sau New York, dacă mergi pe acea pistă, rişti să fii accidentat nasol sau chiar omorât.
La noi, rămâne doar să blestem amar pe toţi aceşti nesimţiţi, să îi înjur din mers, să îi scuip din mers eventual, să mă cert şi să uit că am ieşit totuşi cu bicicleta, adică la o relaxare spre serviciu.
Drumul de la Piaţa Operei la televiziune a fost mai puţin greoi dar m-am poticnit totuşi, ca o maşină în trafic, pe la Piaţa Buzeşti, unde trotuarele sunt ocupate de maşini şi carosabilul e îngust. Rişti să fii călcat. M-am strecurat pănă la urmă, am transpirat, am traversat şi Piaţa Victoriei, ca pişatul boului la un moment dat că nu mai aveam chef să respect regulile şi am ajuns pe lângă Parcul Kiseleff...domol îndreptându-mă pe bicla spre televiziune.
Da, diseară trebuie tot pe ea să mă întorc acasă.
P.S.: Poza de la început, cu titlu ironic, reprezintă un ricksha+boy în New York. Acolo merge totul bine. Merg şi bicicliştii, ricşele, maşinile, autobuzele.
4 comentarii:
super blogul tau!imi place si cred ca este super,pozele...!imi pare rau ca n-ai reusit sa ramai in america.nici asta nu ti-a iesit! chiar daca dispar cainii din herestrau stii ca tot in romania asta de cacat esti,n-ai bani si pula iti merge tot prost.simti asta!te simti si ESTI NEPUTINCIOS!nu esti in stare de nimic stai si te vaiti pe blog.
Da, e trist ce se intampla in Romania...dar nu trebuia sa repeti acest comentariu la fiecare post.
Neputinta intr-o astfel de tara, de kkt cum spui tu...este masurata si de starea interioara a fiecaruia. Nu cred ca este cazul meu. Articolul este scris intr-o nota ironica, nicidecum intr-una plangacioasa.
Cu cat iesim mai multi cu bicicleta cu atat avem sansa sa schimbam ceva. Da, toti romanii sunt tristi si nefericiti, dar pana la urma toate preconceptiile se schimba.
"Acolo, la colţ de Cişmigiu. Am mers la dreapta către Piaţa Operei şi cu stupoare, după ce mi se întâmplase până atunci în trafic (claxoane, nervi, greutatea cedării priorităţii de către maşini) am descoperit aici o pistă de biciclete. Bravo mă! Dar ce bravo, că pista, la cât de lat e trotuarul, era ocupată, în ciuda nervilor mei, ba de persoane care mergeau cu capul în jos, ba de studenţi şi studente tâmpite care picaseră probabil examene şi plângeau, ba de câini scoşi la plimbare exact pe acea pistă de biciclete."
Cata dreptate ai.... Totusi daca mergi pe aceasi pista spre Universitate ai sa vezi ca se poate si mai rau. Am observat ca atunci cand ma ridic cu bicicleta pe o roata se uita mai ciudat si chiar se dau dupa pista (unii) altii doar se uita ciudat si asteapta sa-i ocolesc (sau sa-i calc)
Trimiteți un comentariu