Live, opening for Napalm Death

Thanks go to Valeriu!

Photo session Warganism ianuarie 2009

A trecut un an

...de la campionatul de handbal din Franta...si nu am mai scris nimic de atunci.
Anul asta stau acasa, pentru ca scoatem un album nou, Centipede, cu Warganism (noul nume al trupei Dies Irae) si vom lansa LP-ul asta in Live Metal Club, pe 28 noiembrie.

În Franţa, la CM de handbal feminin

O călătorie neaşteptată pentru mine anul acesta a fost periplul franţuzesc prin 3 oraşe (pe Coasta de Azur, în Burgundia şi apoi la Paris) în acest decembrie.
La Toulon, apoi la Dijon şi în capitala Franţei, am însoţit echipa României la CM handbal. A fost o perioadă destul de obositoare, dar până la urmă plăcută.
Mai rău e că i-am lăsat pe colegii de trupă singurei, la înregistrarea albumului, dar nu e nimic, mă revanşez şi trag şi eu chitara mea în ianuarie, sper.

Mai jos, câteva poze:

Amintiri din Delft

Oraşul de poveste de lângă Haga, în doar câteva poze. Deja transformate în amintiri şi vise.

Vreau să-mi bag un cip în creier şi să stau toată ziua pe net!

Întrerup puţin serialul cu Amsterdam pentru că îmi place o nouă temă zilele astea.
Prieten vechi, Uriaşu, acum plecat în Canada de vreo 2 ani, mi-a dat ieri un link către un sondaj realizat în Statele Unite, referitor la impactul internetului asupra populaţiei.
Rezultatele acestui sondaj sunt năucitoare. Dar pentru mine total grăitoare.

Deci, să vedem:
punctual
1. în primul rând, 24% din respondenţi au afirmat că internetul poate servi uşor drept înlocuitor al unei persoane iubite sau al unui prieten bun.
2. mai mult de 1 din 4 respondenţi la sondaj au profil pe un myspace.com sau pe un hi5.com, ştiţi voi, acele siteuri frumoase, cu poze şi cu prieteni necunoscuţi de pe net (trebuie să recunosc că sunt şi eu înghiţit de aceste siteuri - ca să găsesc o scuză care poate merge şi o haliţi voi spune că am făcut acele profiluri ca să ajut la promovarea trupei în care cânt, hahaha). Bine, sondajul lor e pentru mine hilar şi pentru că detaliază acest procent de respondenţi, împărţindu-i în 32% democraţi şi 22% republicani. Tare!

acum ajungem la cea mai mişto întrebare a sondajului

3. au fost întrebaţi americanii dacă ar fi de acord să-şi facă un implant în creier cu care ar putea accesa nonstop, pe o cale sigură, internetul. Genială întrebarea!
Ei bine, 11% au răspuns că ar face-o în mod sigur sau destul de sigur, DOAR 4% DIN NUMĂRUL TOTAL AU SPUS CĂ NU SUNT SIGURI...IAR 3 DIN 4 AU SPUS CĂ NU AR FACE-O PREA CURÂND, DAR ASTA NU ÎNSEAMNĂ CĂ S-AU ESCHIVAT TOTAL.

şi încă una bună

4. 18% au fost foarte dornici să implanteze copiilor un "tracking device", ca să-i poată urmări pe unde se duc. Cum punem noi la şoferii profesionişti GPS, ca să nu consume benzina aiurea. Genial. Apoi copiii, dacă tot au chip-ul ăla implantat, vor creşte mari şi o să intre pe net cu el, mare lucru să-l upgradeze puţin. Hahaha!

Aşa că mă adaptez şi eu din mers, că oricum peste vreo câţiva ani vor fi şi la noi destui care să fie de acord cu ideile astea. Cel puţin, masa formată de tineri între 18-23 de ani, zic eu.

Vreau să-mi bag un cip în creier şi să stau nonstop pe messenger, că acum nu stau destul. Dacă vreţi să-mi daţi un buzz pe la 3 noaptea, voi fi acolo. Ce dacă mă trezesc un pic, putem râde 10 minute şi ne culcăm la loc!

Amsterdam şi câteva zile şi nopţi

Scriu iarăşi câteva cuvinte despre Amsterdam. La mine, aici în Bucureşti, nu au dat încă drumul la căldură, mi-am cumpărat o aerotermă să nu mor de frig. Dar măcar gândul la săptămâna trecută mă mai încălzeşte un pic.

Amsterdamul mi s-a înfăţişat în prima zi din "goana" bicicletei, extraordinar, eu strecurându-mă încet printre bicicletele staţionate, aflate la stop, încercând să fiu atent la prioritatea de dreapta, cum fusesem învăţat. Am ajuns şi la Museumplein, unde sunt plasate cele mai mari muzee din Amsterdam, Van Gogh şi Rijksmuseum, pe care le-am vizitat mai târziu.

Am întrebat atunci când m-am rătăcit, oricum toţi ştiu bine engleza. M-au impresionat şi eleganţa tuturor,a femeilor şi a bărbaţilor, eleganţă neştirbită de mersul pe bicicletă. Eleganţă ce expiră din ţinută şi din atitudine, cred.
Piaţa de flori, sutele de coffeeshopuri, canalele diverse şi scăldate, din fericire pentru mine, în soarele apărut în zilele astea de octombrie.



Am fost şi per pedes prin Amsterdam, următoarele zile. Am văzut şi red light district, m-am distrat când o tipă aflată în vitrină le-a făcut un semn sugestiv unor domni care o priveau insistent cu gurile deschise...le-a făcut semn să îşi închidă gurile căscate şi ei s-au conformat, ruşinaţi.
Un domn în vârstă a văzut că eu cu Anda stăteam pe bănci diferite în tramvai...aşa ca s-a ridicat de lângă mine, făcându-ne semn să ne aşezăm unul lângă celălalt.
Şi mai sunt şi pozele.


Iar nopţile au fost la fel de frumoase...un club de salsa unde blondele olandeze dansau cu metişi, mulatri, negri sau hispanici pe ritmurile super îndrăcite ale muzicii acesteia, apoi într-un gay bar super stilat, unde erau şi bărbaţi dar şi femeile care veniseră drept cele mai bune prietene ale lor...apoi într-un club de house, unde alături de dj-ii care mixau live, a urcat pe scenă şi un chitarist de metal, care a cântat distorsionat, alături de ei, câteva piese. Excelent!

Olanda...de unde să încep?

De unde să încep să povestesc? Ce mi-a plăcut mai mult?...
Cea mai frumoasă vacanţă din anul acesta am făcut-o săptămâna aceasta...în Olanda, plecând direct de la meciul pe care România îl susţinuse împotriva echipei lor, la Constanţa.
Nu credeam că voi rămâne aşa de plăcut impresionat, am acum o stare de dulce reverie, gândindu-mă la zilele însorite (din fericire am prins o vreme excelentă) petrecute la Amsterdam, Haga, Rotterdam sau Delft.

Cred că voi povesti mai multe întâmplări de acolo...cert e că pentru primul episod, m-am gândit să vă spun câteva lucruri care le găseşti cam greu prin România. Ce au ei în plus de îmi vine să mă mut acolo mâine?

Ca în restul Europei de Vest, veţi găsi relaxare şi o seninătate normală pe chipurile oamenilor. Scriam acum câteva luni despre cum am pedalat prin Central Park în New York, acum mă gândesc cu nostalgie la zilele de pe Amstel. Cum am stat la semafoarele de biciclete, intr-un trafic extraordinar de lejer...m-am obisnuit imediat cu mersul pe bicicleta acolo - pe toate strazile sunt piste de biciclete si trebuie doar sa fii atent sa dai prioritate de dreapta.

O fază m-a dat pur şi simplu pe spate, la figurat, bineînţeles. Făceam o fotografie prietenei mele Anda pe un pod din Delft. Eu stăteam pe trotuarul de vis-a-vis faţă de ea, încercând să găsesc un unghi bun. La un moment dat, de pe strada din partea stângă a podului, un camion se pregătea să facă o curbă şi să intre pe podeţ. Dar...şoferul a observat că eu îi făceam o poză Andei şi s-a OPRIT, FĂCÂNDU-MI SEMN SĂ FAC EU POZA ÎNTÂI, APOI EL VA TRECE PE POD. Mi s-a părut fantastic ...cum pot oamenii să se comporte aşa...e destul de utopic pentru o ţară ca România.

Şi singurul lucru care m-a demoralizat puţin s-a întâmplat în Amsterdam. Pe o stradă vecină cu casa în care stăteam, într-un cartier apropiat de centru, am găsit un bar românesc, o bodegă sinistră, dinăuntrul căreia răsunau manelele. Pe uşa întredeschisă puteai observa nişte românaşi care dădeau de zor în aşa-zisele păcănele.
Mi s-a făcut scârba...am pus şi aici o poză, de unde puteţi vedea numele bodegii sinistre care fusese deja închisă o dată, anul trecut, pentru că poliţia olandeză găsise droguri interzise asupra patronilor şi prostituţia ilegală era de asemenea susţinută de personalul din bar. Excelent! Am fost înapoi în România şi acolo, pentru 5 minute de coşmar.

Este un oraş excelent Amsterdamul. Şi Haga sau celelalte la fel. Voi mai scrie despre ele în zilele următoare.

Imagini

E octombrie. Şi am ieşit cu bicicleta azi iarăşi, sunt liber. Am vrut să mai văd soarele ăsta câte zile o mai ţine.
Cred că deja e stresant subiectul ăsta cu bicicleta, dar jur că e extraordinar să te plimbi fără griji prin oraş. Şi dacă grijile există, să le aprofundezi încet-încet, dacă eşti masochist, în timp ce defilezi printre şantiere, străzi distruse ca după bombardamente naziste, oameni amărâţi, indiferenţi, surzi, liceeni şi liceence derutaţi şi derutate, dar trendy în îmbrăcăminte.
Imagini, da, imagini...cea mai frumoasă imagine a fost însă una din parcul Herăstrău. Din partea cu terasele de fiţe, o ştiţi desigur voi cei care sunteţi din Bucureşti şi n-aveţi altă treabă decât să citiţi aberaţiile mele.
La una din terase, unde am ales să mă odihnesc puţin şi să beau o bere suedeză, am întâlnit o linişte şi o pace greu de găsit. Şi mă gândeam, comparam imaginea de acum, aceea a unei terase destul de luxoase, dar prăfuite, dar cu pernele languros aşezate pe canapelele de lemn...cu imaginea de acum 2 luni doar...nebunească, de noapte albă, condimentată cu fetiţe care mai de care mai fiţoase şi băieţi aşijderea, ieşiţi la agăţat.
La terasă eram doar eu, chelnerii care jucau table şi înjurau printre dinţi, dar departe de mine, iar în partea opusă mie, tot pe marginea lacului, stătea o fată frumoasă care citea o carte. Nu ştiu ce carte. Dar tot peisajul acesta îmi pare unic, e ceva simplu şi atât de îmbietor.
Nu am poze şi îmi pare rău, nu am un telefon care să facă fotografii bune. Ţin imaginile astea pentru sufletul meu.

Nesimţirea supremă

Pot fi date oare exemple, în viaţa reală, pentru această stare grobiană, inferioară, caracteristică unor fiinţe virtuale mai degrabă decât oamenilor sau animalelor? Se pare că da, din păcate.

Cristi Roman m-a invitat să scriu despre administraţia publică, atotştiutoare şi atât de diplomată în răspunsurile sale sforăitoare, la TV sau în presa scrisă.

La suprafaţă găsim un sistem de comunicare foarte binevoitor, primarii au bloguri, exista site-uri unde intră în contact cu orăşenii ăştia mulţi din Bucureşti. Dar, deşi iau în seamă unele din propunerile solicitate de omul de rând (vezi aici cele rezolvate de Cristi, nişte lucruri de primă importanţă, nesesizate de ei), nu sunt capabili să rezolve alte 1000 de probleme mici, care ne pun cu faţa în parbriz sau în asfalt, la propriu şi la figurat, în fiecare zi.

Eu sunt nervos pentru că am şi eu problema mea, la care nu cred că va exista prea curând rezolvare. Mie îmi place mult să merg pe bicicletă, chiar dacă am o maşină foarte bună. Şi merg la serviciu aproape zilnic vara şi toamna. Chiar dacă s-au realizat recent câteva piste de biciclişti în centru, pline din păcate de maşini parcate ilegal şi de pietoni bătrâni sau tineri încă ancoraţi în Epoca de Aur cu mintea lor nesimţită, totuşi bicicliştii sunt priviţi la fel de strâmb de administraţie şi de restul populaţiei.

Mi-e silă, îmi vine să vomit când mă gândesc la nenumăratele dăţi când era să intru în vreo maşină din cauza unei haite de câini ce mă urmărea prin centru sau prin cartierele mai puţin rezidenţiale. Şi în Primăverii dar şi în Tei, aceleaşi probleme tâmpite. Dacă aş ieşi cu o puşcă ( aşa îmi vine uneori, deşi nu posed arme de foc:)) la câini, poate aş fi dat drept exemplu de om fără minte la Protv, ca tot au început campania aia de înfiinţare a poliţiei animalelor.

Sunt sigur că nesimţirea supremă, pe care iată, o putem găsi în viaţa noastră în persoana acestor grăsani proşti din funcţiile lor nenorocite, va învinge în lupta cu noi.

Asta dacă rămânem aici, să le dăm apă la moară. Poate că nu vom rămâne să fim muşcaţi, călcaţi de maşini şi nefericiţi din cauza nesimţirii lor la sfârşitul unei zile normale.
Poate ne vom căra la Amsterdam sau Dublin.

Hai pa!

fiumicino lazio

Am stat în primul rând la Rolling Stones!

Aseară am stat în primul rând la concert, la Rolling Stones. Nu ştiu cum, dar am ajuns acolo, lângă gardul păzit de bodyguarzi, lângă scenă, hipnotizat apoi întregul concert de felul în care The Stones pot cânta, la 60 de ani.
Am avut o senzaţie...la prima piesă, la Start Me Up, mi-a venit în cap un gând...să-l sun pe tatăl meu şi să-i spun "tată, tată, sunt în primul rând la The Rolling Stones! Şi cântă fantastic!"...tatăl meu a murit în 2000 şi era un mare fan al muzicii rock şi al celor de la The Rolling Stones, bineînţeles. Aseară mi se părea că doar e plecat undeva, într-o ţară depărtată.

Cred că el a vrut să stau în primul rând la The Stones.

Casa cu fantome

Încercând să găsesc drumuri noi, am mers cu bicicleta pe bulevardul Kiseleff. Bineînţeles, toată zona centrală a Bucureştiului este delicioasă într-o astfel de plimbare. Am mers încet, încercând să nu pierd nimic din frumuseţea vilelor şi conacelor aflate acolo.





Printre ele, o casă foarte ciudată...părăsită, cu geamurile pe jumătate sparte...potrivită întru totul unui thriller. Am făcut câteva poze, din păcate cu telefonul doar...şi le aşez aici...
E interesantă şi merită să vă opriţi câteva minute în faţa ei, să gustaţi din diverse unghiuri tristeţea de acolo.

Norii la B'estival